Miros de copilărie
Sfârșit de decembrie. Sunt în vizită la bunici.
De cum intru în casă, simt miros de copilărie… un val de aer arzător îmi topește fața. Se îmbină cu o uriașă tentă de fum. Din sobă se aud trosnete, semn că se dă luptă serioasă. Foc vs lemn. Lemnul cedează cu un oftat puternic, se lasă cucerit de flăcări. Îmi lipesc spatele de soba fierbinte. Se simte precum o îmbrățișare de prieten vechi. Privesc înspre geam…
Parcă și zăresc o zgâtie mică de fată. A ieșit să verifice nămeții. Și asta, dar și să meargă la urat. Știe că niște cuvinte dulci de copil, presărate cu iubire și bucurie sinceră, conving chiar și o bătrânică zgârcită să îi dea măcar o nucă. Sau un măr, sau un covrig… de Buzău. Ba cu puțin noroc, strânge și câteva portocale și chiar o monedă-două. Orice este numa’ bun de pus in traista purtată pe după gât. O poartă cu drag, pentru că e de la bunica. Și pentru că îi amintește de poveștile acelea de demult… Se-aventurează printre mormane de zăpadă. Fără teamă, pentru că fericirea ei o încălzește. Are grijă să nu rateze vreun colț de curte. Cu toții au nevoie de o fărâmă de colind. Drumul spre casă este o plăcere… nu știe de ce să fie mai încântată: de bucatele primite sau de revederea cu prietenii la săniuș ce va urma după ce se mai dezmorțesc puțin picioarele. Și nasul. Până acasă, a înghețat sloi… hăinuțele ii sunt ude, dar nu’i bai. Are soba grija să-i dea o îmbrățișare caldă-caldă. Urmează ordonarea celor strânse… fiecare frumos aranjate pe categorii: nuci la nuci, măr la mere și tot așa… sunt răsplata gândurilor bune pe care le-a transmis cu cântec și veselie. Și după ce totu-i numărat, înregistrat și o mușcătură încercat, se repede la geaca zvântată. Nu-i timp de risipit. Mai sunt atâtea de făcut… om de zăpadă, săniuș și în final un îngeraș (e de final că necesită udat din nou de hăinuțe). Aaa… și bulgăritul. Asta nu-i chiar parte amuzantă. E una din cei mici, la vârsta de sacrificiu. Totuși nu-i chiar rău să fii alergată cu bulgări. Zăpada-i motiv de bucurie autentică de copil.
Asta însemna iarna când eram mititică. Așa mirosea, așa se simțea, așa se trăia… Acum mă bucur dacă văd doi fulgi. Și oftez gândindu-mă ce de momente frumoase ratează micuții de astăzi. Poate mai sunt și norocoși… Totuși, vremurile se schimbă. Simt. Văd. Și mă bucur de amintiri cu gust de inocență și veselie pură. Ale tale ce gust au?
